Trandafirii

Mă priveau în ochi, parcă vrând să mă înec în culoarea lor roşie. Liniile lor tăioase nu se vedeau de marea verde ce se intindea împrejur. Mireasma lor mă sugruma plăcut – o aromă ce n-o mai simţisem.
Razele soarelui le încălzeau petalele si le dădeau putere. Şi, cu toate ca toţi erau frumosi, doar cinci dintre ei aveau să-mi ţină companie. Cinci dintre ei, ajunseră in vaza neagră din marele meu apartament. Stăteau lângă fereastră făcându-le din când în când cu mâna amicilor lor din grădină.
Atmosfera camerei fusese sumbră şi tristă pănă când ei ajunseseră acolo. Roşul lor capta atenţia oricui, fascina şi îmbuna. Însă erau ai mei. Doar eu mă trezeam în fiecare dimineaţa alături de ei.
Singurul lucru care mai distrugea puţin din magie, era scârţâitul uşii, însă ei vroiau sa acopere tot, foşnindu-şi frunzele puternic la adierea usoară a vântului. Acel fenomen zguduia geamurile si curăţa aerul. Aşa il auzeam eu, aşa-l simţeam.
Apa se simţea preţioasă în vasul lor, şi soarele părea şi mai mândru să-i lumineze .Erau speciali .Erau magici…
Doar forma lor mă făcea să le vorbesc usor, să-i alint, făcându-mă să mă simt puţin nebună .Poate chiar aşa şi eram. Cel puţin în compania lor nu mai eram eu. Ma transformam. Deveneam sensibilă şi în acelaşi timp nepăsătoare .Deveneam iubitoare şi grijulie, Dumnezeule!
Da, eu! Cea care prefera să-şi vopsească pereţii – de trei ori consecutiv.. şi încă o dată şi încă odată şi încă o dată – decât să privească ceva cu iubire şi sensibilitate!
Si totuşi, un gând ascuns mă speria. Nu analizasem niciodată, şi nici nu-mi doream s-o fac, însă aşa era: ceea ce se naşte, o dată şi-o dată, moare.
Mă cutremuram mereu la astfel de gânduri, vrând să le alung din mine, şi totuşi nu puteam. Respiram uşurată însă, când intram pe uşă şi-i vedeam încă vioi. Îmi păreau a fi nemuritori.
Îi simţeam acum tovarăşi de viaţă, convieţuiam – eu şi trandafirii – şi vroiam să rămână aşa…Până când…
Şocul fu mare, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. Închiseseră ochii, îşi aruncaseră voioşia, îşi irosiseră viaţa…
Florile din curte îi plângeau, sufereau de-o dată cu mine. Era pustiu. Fără magia lor acolo, toată aura aceea splendidă dispăruse. Se evaporase, lăsându-ma din nou în liniştea amară a camerei mele. Îmi repetam întruna în minte fraza sfârşitului, şi nu puteam crede că-mi pierdusem cei mai buni prieteni. Alţii n-ar fi putut să-i inlocuiască!
Nimic n-ar mai fi fost la fel. Aceia fuseseră primii si singurii mei trandafiri magici. Cinci fire de »viaţă« rosii. Mireasma lor îmi rămăsese in sânge, în trup…
Probabil doar ca o dulce amintire, ca o dovadă…

„Rallu”